luni, 29 august 2016

Terapia Iertarii

Dr. Ihaleakala Hew Len și Terapia Iertării

În urmă cu două decenii, un psiholog hawaiian surprindea lumea științifică cu ceea ce am putea numi, pe bunădreptate, un miracol. Spitalul de Stat din Hawaii se confruntaîn acel moment cu probleme deosebit de grave în secția bolnavilor psihici care comiseseră crime abominabile. Violența acestora era atât de mare încât, deși purtau cătușe la mâini și la picioare, personalul medical se simțea serios amenințat de aceștia, iar cei mai mulți psihologi clinicieni obișnuiau săși dea demisia dupăaproximativ o lună de lucru cu acest gen de pacienți.
În ciuda avertismentelor colegilor bine intenționați, care încercau să-l convingă să nu lucreze într-un astfel de loc, fiindcă asta echivala cu o sinucidere în plan profesional, Dr. Ihaleakala Hew Len a acceptat totuși postul. Și atunci au început să apară miracole. După numai câteva luni, s-a dovedit că,în cazul multora dintre acești pacienti, nu mai era nevoie de cătușe. Dozele medicației au scăzut simțitor la majoritatea pacienților și chiar s-au sistat în cazul unora. După patru ani, pavilionul a trebuit să fie închis din lipsă de.. pacienți violenți.
Partea cea mai interesantă este că, în acești patru ani, Dr. Len nu a vorbit cu nici unul dintre temuții săi pacienți. Mai mult, nici măcar nu i-a văzut! Cerințele sale la ocuparea postului de psiholog clinician au fost de a i se oferi un birou și acces la dosarele criminalilor spitalizați.
Tot ce a trebuit să fac a fost să lucrez cu propria mea persoană” a declarat ulterior Dr. Len. “Dacăvrei să vindeci pe cineva, inclusiv pe un criminal bolnav psihic, o poți face vindecându-te pe tine.”
În prezent, trecut de 70 de ani, Dr. Len a ajutat cu succes de-a lungul carierei sale, folosind aceastămetodă pe mii de persoane, lucrând inclusiv cu grupuri din cadrul unor organizații internaționale prestigioase precum UNESCO și Națiunile Unite. Dr. Len deține un doctorat în psihologie obținut la Universitatea din Iowa, Statele Unite, dar el atribuie remarcabilul său succes ca psiholog clinician practicilor de vindecare tradiționale învățate de la Morrnah Nalamaku Simeona, o femeie “kahuna“.

Cine sunt “kahuna“?

Îlimba hawaiiană, “huna“ înseamnă “secret”, iar “kahuna“ înseamnă “păstrător al secretului”, “expert”, “magistru”. Dacă vreți, “kahuna“ reprezintă echivalentul meșterului în sistemul de bresle medieval. Orice meserie, artă sau meșteșug avea proprii săi “kahuna“.
Termenul a devenit însă cunoscut ca echivalent al șamanului, vraciului, preotului. Legendele abundăîn descrierea puterilor acestor “kahuna“, capabili să realizeze vindecări miraculoase, să influențeze vremea, să meargă pe cărbuni încinși, săși atragă prosperitatea etc.
Morrnah Nalamaku Simeona s-a numărat printre ultimii “kahuna“ veritabili din Hawaii, fiind numităoficial, în 1983, de către autorități drept “o comoară vie a Hawaii-ului” (living treasure of Hawaii). Ea a înființat “Foundation of I”, o organizație non-profit menită să răspândească filozofia și practicile psihologice ale vechilor “kahuna“, înainte ca acestea să se piardă. Metoda tradițională învățată de Dr. Len de la Morrnah Simeona și aplicată cu succes la Spitalul de Stat din Hawaii și nu numai, poartădenumirea de Ho’oponopono, care s-ar putea traduce prin “a îndrepta lucrurile”, “a corecta o eroare”.
Metoda este extraordinar de simplă, atât de simplă încât mintea noastră, fascinată de complex și maestră în a complica masiv și inutil lucrurile, are impulsul de a o respinge imediat. Pe de altă parte,în ciuda simplității ei, metoda are la bază principiile “huna“, care sunt destul de greu de acceptat de noi, cei crescuțîn spiritul respectului pentru “rațional” și “științific”.

Lumea este o reflectare a gândurilor noastre!

Asemeni lui Buddha, vechii “kahuna“ considerau că noi creăm lumea prin gândurile noastre. Tot ceea ce suntem, tot ceea ce se întâmplă în viața noastră reprezintă o consecință a gândurilor noastre. În cuvintele lui Morrnah Simeona, lumea este o reflectare a ceea ce se întâmplă în interiorul nostru. Dacă ne confruntăm cu o problemă, trebuie să căutăm cauza în noi înșine, nu în factorii exteriori.
  • Dacă o persoană ne agreseaza, este util să ne amintim că ceilalți sunt o oglindă pentru noi și căagresivitatea respectivei persoane nu este decât proiecția în exterior a propriei noastre agresivități refulate.
  • Daca șeful ne spune că nu suntem suficient de buni pentru postul pe care îl ocupăm, atunci vorbele lui nu sunt decât o reflectare a ceea ce noi înșine gândim în sinea noastră despre noi.
  • Dacă ne îmbolnăvim, este bine de știut că, pentru “kahuna“, trupul este o casă pentru gânduri: cauza îmbolnăvirii rezidă în negativitatea unui gând, într-o eroare de judecată.
Nu-i nimic în neregulă cu erorile de judecată”, declară cu umor Dr. Len.
Te pot omorî, asta-i tot.”
În viziunea unui “kahuna“, mintea este asemeni unei grădini, iar gândurile asemeni unor semințe. Eleîncolțesc și dau roade. Trebuie să avem grijă ce gânduri plantăîn mintea noastră, căci, inevitabil, vom culege ceea ce am semănat. Vestea bună este că orice stres, dezechilibru sau boală pot fi corectate lucrând cu tine. Nu este nevoie să cauți răspunsuri sau ajutor în afara ta. Și nimeni nu îți poate oferi informații mai relevante decât cele pe care le poți obține singur căutând în tine însuți, susține Morrnah Simeona.
Pentru “kahuna“, circumstanțele exterioare sunt un barometru al nivelului nostru de conștiință. Starea de sănătate sau de boala, prosperitatea sau pauperitatea, succesul sau eșecul nostru ori al celor din jurul nostru, reflectă nivelul de conștiință la care am ajuns. Dacă nivelul nostru de conștiință se modifică, circumstanțele exterioare se schimbă rapid, iar nivelul de conștiință poate crește semnificativ dacă ne asumăm responsabilitatea pentru tot ce se întâmplă în viața noastră, pentru tot ce se întâmplă în jurul nostru.
Vindecarea ori schimbarea încep cu asumarea responsabilității.
Ce înseamnă să ne asumăm 100% responsabilitatea pentru absolut tot ce se întâmplă în viața noastră?
Înseamnă să accepți faptul că tu însuți, nimeni altcineva, ești creatorul a tot ceea ce experimentezi, al tuturor evenimentelor pe care le trăiești”, afirmă Dr. Len, conștient că declarația sa poate fișocantă sau chiar revoltătoare pentru majoritatea oamenilor.
O idee foarte greu de digerat într-o societate în care ne-am obișnuit să ne găsim scuze la tot pasul, să dăm vina pe alții pentru ce nu merge în viața noastră, să cultivăm asiduu o mentalitate de victimă. Mai mult, această idee este greu de acceptat și de către persoanele considerate “supra-responsabile”. Căci una este să îți asumi responsabilitatea propriilor acțiuni și alta este să îți asumi responsabilitatea pentru actele violente ale unor oameni cu care nu ai avut nimic de-a face și cu care singura legăturăpe care o ai este că locuițîmpreună în același oraș. Mulți psihologi ar spune că o astfel de gândire nu face decât să ne culpabilizeze în mod excesiv.

TERAPIA IERTĂRII – II

… Accesul la miracol, și, implicit, la supraconștient, nu este posibil decât atunci când reîncepem săprivim lumea prin ochii unui copil. Este vorba despre redescoperirea inocenței, nu despre cultivarea infantilității. Problema adulților este că și-au pierdut inocențși și-au accentuat infantilitatea prin evitarea sistematică a asumării responsabilității. “Kahuna“ afirmă că, reinstaurând inocența – stareaîn care nu judecăm, nu punem etichete, nu suntem obsedați de câștigul personal – viața noastră se poate schimba radical.
Nu vă faceți probleme!”, “Întreaga lume este creația ta și acest lucru trebuie luat ad litteram!”, afirmă Dr. Len. Actele violente ale acelor criminali bolnavi psihic din Spitalul de Stat din Hawaii erau responsabilitatea lui doar pentru faptul că aceștia apăruseră în viața sa. Problemele lor erau “creația” sa și de aceea tot ce a trebuit să facă pentru a-i vindeca a fost să lucreze cu el însuși, să șteargă elînsuși gândurile care au generat acele probleme.
Exagerare dusă la extrem, am putea spune, chiar dacă descoperirile recente din fizica cuantică par a conduce la aceleași concluzii. Asta înseamnă că, dacă copiii noștri au o problemă de sănătate, ceva din noi a produs acea problemă; dacă partenerul de afaceri ne trage pe sfoară, noi am determinat caacel lucru să se petreacă; dacă soțul ori soția ne înșeală, noi am atras asta. Pare absurd.
Totuși, evenimentele din viața noastră actualizează amintiri, tipare de acțiune trecute și reacții ciudate. La urma urmei, toți am experimentat reacții care ne-au surprins și pe noi, și pe cei care ne cunoșteau foarte bine, reacții în care “parcă nu eram noi înșine”, nu-i așa? Dacă te confrunți cu o problemă, o situație-limită, un necaz, o suferințăîntrebarea pe care trebuie să ți-o pui automat este: ce anume din ceea ce se întâmplă în mine a generat sau a atras această problemă? Apoi trebuie săștergi gândurile care au produs respectiva problemă. Dar cum putem ști care gânduri au creat acea problemă? “Nu vă faceți probleme!”, spune Dr. Len. “O parte din voi știe. Trebuie doar să-i dați permisiunea.”
Când judec o persoană, acea persoana devine un “ostatic al gândurilor mele”. Creăm lumea prin gândurile noastre, iar pentru “kahuna“ aceasta nu este o metaforă. Este o realitate. În viziunea lor, care este comună cu cea a tuturor religiilor, Dumnezeu a creat ființe perfecte, dar noi nu mai putem să vedem acest lucru, fiindcă între ceea ce există în realitate și ceea ce vedem se interpune gândul.
Noi nu mai vedem ce există în realitate, noi nu ne vedem decât propriile gânduri. “Lumea este ceea ce credem că este!”, afirmă Serge Kahili King, doctor în psihologie și o autoritate internațională în materie de “huna“. Psihologia modernă tinde să ajungă la aceleași concluzii, de vreme ce afirmă căoamenii nu reacționează la evenimentele în sine, ci la propria lor percepție asupra evenimentelor. Mai mult, studiile arată că oamenii tind să se conformeze percepțiilor altor oameni. Altfel spus, dacăspunem în mod repetat unui copil că este rău, el va ajunge să se comporte ca atare. Dacă unui angajat i se laudă în mod repetat performanțele, chiar dacă acestea nu sunt tocmai grozave, el va ajunge să lucreze din ce în ce mai bine.
În limbajul unui “kahuna“, acest fenomen se exprimă în felul următor: dacă eu gândesc într-un anumit fel despre o persoană, acea persoana devine un “ostatic al gândurilor mele”. Asta înseamnăcă el tinde să se conformeze percepției mele și, mai devreme sau mai târziu, se va comporta în așa fel încât să-mi confirme percepția mea despre el. Prin urmare, actele unei persoane sunt o consecințăa ceea ce gândesc despre acea persoană și trebuie să-mi asum responsabilitatea pentru acest lucru. De aceea, a nu judeca este singura atitudine corectă vis-a-vis de o altă persoană.
Dacă este ceva de corectat, spun “kahuna“, atunci acest ceva reprezintă erorile noastre de gândire. Așa stând lucrurile, atunci poate că nu ar trebui să ne mire foarte mult că Dr. Len și-a vindecat pacienții lucrând doar cu el însuși.

Ce a făcut exact Dr. Len pentru a-și vindeca pacienții?

Am repetat în continuu: “Îmi pare rău! Te rog, iartă-mă!”, a declarat senin Dr. Len. “Asta-i tot”. De-a dreptul șocant! Bănuiesc că Doctorului Len îi place să șocheze, să surpindă printr-o lovitură puternicăși neașteptată rutina noastră mentală. El spune că oamenii, în special vesticii, gândesc prea mult. Mai exact, sunt prinșîn rutina unor programe care rulează inconștient. Contrar a ceea ce gândim noi, el susține cu tărie că intelectul nu poate rezolva problemele. Cred că Einstein ar fi fost de acord cu el, din moment ce a declarat că “o problemă nu poate fi rezolvată la nivelul de gândire care a generat-o!”

CERE-ȚI IERTARE!
De aceea, nu trebuie decât să conștientizezi problema pe care o resimți la nivel fizic, emoțional, mental etc., apoi să începi să îți purifici gândirea, care a atras problema, printr-un proces de căință și iertare. “Îmi pare rău! Te rog, iartă-mă! Îmi pare rău pentru că te-am făcut ostatic al gândurilor meleși fiindcă, prin negativismul gândurilor mele, ți-am influențat în mod distructiv comportamentul!” Așa este în creștinism: ruga trebuie precedată de căință și de cererea iertării. Asta este ceea ce poate face conștientul: să se căiască și să ceară iertare. Restul este treaba supraconștientului, el este armonizatorul, vindecătorul. Suntem prizonierii propriei mințși nu putem evada folosindu-ne tocmai de minte, temnicerul însuși.

Cum te poți ajuta în viața de zi cu zi

Acest proces poate fi folosit în cele mai diverse situații: când suntem bolnavi, când cineva apropiat este bolnav, când ne confruntăm cu probleme profesionale, financiare, sentimentale etc.
Dacă problema ține de sănătate, atunci putem spune corpului: “Îmi pare rău că ți-am făcut rău prin gândurile mele negative! Te rog, iartă-mă!”. Și repetăm acest lucru cu sinceritate până cândproblema dispare.
Dacă copilul are probleme la școală, putem repeta mental: “Îmi pare rău că ți-am creat aceste probleme prin gândurile mele! Te rog, iartă-mă!”. Este esențial ca trăirea să fie autentică, iar cererea de iertare să fie pe deplin sinceră. Consecința imediată este un sentiment de iubire, iar Dr. Len și Morrnah Simeona declară că acesta este un semnal că vindecarea a început.
Probabil că, la o primă citire, vei respinge aceste lucruri, pe motivul că sunt prostii, povești de adormit copiii. Dar “kahuna“ afirmă că supraconștientul este receptiv tocmai la limbajul de copil, ignorând formulările savante. Interesant este că psihanaliza a ajuns la o concluzie asemănătoare: interpretările pretențioase, “deștepte”, “intelectualizate“ nu ajung la pacienți. Accesul la miracol, și implicit, la supraconștient nu este posibil decât atunci când reîncepem să privim lumea prin ochii unui copil. Este vorba despre redescoperirea inocenței, nu despre cultivarea infantilității. Problema adulților este că și-au pierdut inocențși și-au accentuat infantilitatea prin evitarea sistematică a asumării responsabilității. “Kahuna“ afirmă că, reinstaurând inocența – starea în care nu judecăm, nu punem etichete, nu suntem obsedați de câștigul personal – viața noastră se poate schimba radical: renunțăm la a ne complica viața inutil și ne redobândim bucuria de a trăi, devenim mai creativi, ne adaptăm mai simplu și mai eficient schimbărilor; iar calitatea relațiilor noastre se îmbunătățește semnificativ.

În loc de concluzie

Un medic din Statele Unite ale Americii, Dr. Ira Byock, a lucrat foarte mult cu bolnavi în fazăterminală și a descris experiențele și concluziile sale în două cărți devenite best-seller-uri. Una dintre ele se numește “The Four Things that Matter Most” și se referă la cele mai frecvente declarații pe care bolnavii le fac celor apropiați, pe patul de moarte.
Acestea sunt:
IARTĂ-MĂ!
TE IERT!
MULȚUMESC !
TE IUBESC!
Dr. Ira Bylock consideră că nu trebuie să ajungem pe patul de moarte pentru a folosi aceste declarații care, în opinia sa, au un potențial imens în a ne vindeca relațiile șîn a ne transforma profund viața.

miercuri, 24 august 2016

Cum îmi dau seama dacă merg în direcţia corectă?

R: Direcţia este un concept linear. Ceea ce vă întrebaţi, probabil, este dacă drumul pe care îl urmaţi este potrivit şi valid. Aceasta este o întrebare importantă şi reprezintă o dovadă de modestie în cadrul conştientizării de către eu/minte a incapacităţii sale de a deosebi adevărul de falsitate. Nivelul conştiinţei oricărei învăţături sau a oricărui învăţător din trecut sau din prezent poate fi verificat. De asemenea, cu ajutorul testului kinesiologic, se poate verifica dacă drumul urmat este cel potrivit.
î: De ce există atât de multe descrieri diferite ale lui Dumnezeu?
R: Aceste descrieri reflectă capriciile proiecţiilor antropomorfice ale eului. Din cauza limitărilor sale inerente, eul nu îl poate cunoaşte pe Dumnezeu prin intermediul experienţei. Dumnezeu reprezintă subiectivitatea absolută care fundamentează existenţa şi capacitatea de conştienţă. Dumnezeu transcende timpul, spaţiul sau caracteristicile umane. De-a lungul istoriei, toate descrierile fiinţelor iluminate cu privire la Realitatea Ultimă au fost identice. Nu există decât o singură Realitate Supremă.
Zeii mitici ai culturilor antice, asemenea semi-zeilor şi zeităţilor, aveau domenii sau funcţii limitate, cum ar fi zei ai fertilităţii, ai naturii sau ai recoltei. În locul Realităţii Divine au fost fabricate pseudo-zeităţi ce prezentau limite evidente care, prin definiţie, le-ar fi eliminat şansa de a fi Zeul suprem al Creaţiei.
Întrucât Divinitatea sau Dumnezeul nemanifestat transcende orice fel de descriere, Realizarea Supremă este radicală şi pur subiectivă, fiind lipsită de orice fel de conţinut. Conştientizarea divinităţii absolute a Infinitului Suprem ar fi inacceptabilă pentru entităţile ce sunt înşelate în pretinderea dumnezeirii. Putem afirma apoi că o zeitate falsă este o entitate care a refuzat adevărul în favoarea puterii, mândriei şi a controlului asupra celorlalţi, una care a cedat în faţa erorii luciferice ce proclamă că eul este Dumnezeu (i.e., megalomanie). La baza acestei erori stă lipsa disponibilităţii de a abandona suveranitatea eului Totalităţii lui Dumnezeu.
Realitatea Absolută nu are nici un fel de nevoi, deoarece deja este Tot Ceea Ce Este. Puterea însăşi nu are nici o nevoie de putere. Puterea Infinită nu are nici un fel de nevoie de a controla ceva. Prin analogie, cerul nu are nevoie de nori, dar nici nu îi creează sau distruge. Norii apar în cadrul spaţiului său atotcuprinzător şi lipsit de limite. Cerul nu ucide norii, nu se răzbună pe aceştia şi nici nu-i pedepseşte. Cerul oferă egalitate tuturor norilor, precum şi contextul pentru formarea sau dispariţia aparenţei lor perceptuale.
î: Descrierea lui Dumnezeu ca Fiinţă Supremă sună aproape impersonal.
R: Eul gândeşte în termeni de relaţionare şi de aceea contextualizează o relaţie între două fiinţe separate. Copilul din structura eului speră că Dumnezeu va fi asemenea unui superpărinte ideal. Totuşi, odată cu această descriere apare şi reversul medaliei, reprezentată de teama de a nu-l nemulţumi pe acest părinte.
În contrast cu percepţiile eului despre Dumnezeu, Realitatea Absolută a Sinelui reprezintă manifestarea lui Dumnezeu ca însăşi esenţa existenţei. Iubirea Prezenţei este extrem de personală şi experimentată ca o pace şi o securitate infinită, ca o siguranţă a eternităţii care exclude orice posibilitate a unui „sfârşit“ imaginar care să fie temut. Dumnezeul Prezenţei completează bucuria desăvârşirii. Iubirea nu este o „calitate“ a lui Dumnezeu, ci este însăşi esenţa Acestuia. Pentru Prezenţă nu există nici un sentiment al „altcinevacităţii“. Dumnezeu reprezintă Realitatea atotcuprinzătoare a prezentului fără sfârşit. Nu există nici un „altul“ de care să ne temem sau pe care să îl mulţumim.
Prin analogie, soarele nu se joacă de-a v-aţi-ascunselea în momentul în care norii credinţelor eului sunt înlăturaţi. Se descoperă că, de fapt, soarele strălucise în tot acest timp. Lumina şi căldura soarelui radiază pentru că reprezintă esenţa şi calitatea înnăscută şi intrinsecă a acestuia. Spre deosebire de soarele Pământului, Soarele Dumnezeiesc este permanent. Pentru Infinit, apariţiile şi dispariţiile universurilor nu prezintă nici o semnificaţie. Ceea ce constituie Sursa vieţii şi a universului nu se supune apariţiei şi dispariţiei. Gloria şi strălucirea lui Dumnezeu nu are nici un fel de cerinţe.
î: Care este antidotul îndoielii?
R: Conştienţa lui Dumnezeu este umbrită de cinism, scepticism, precauţie raţională, negativism sau chiar ignoranţă. Adesea, motivul fundamental dezvăluie răspunsul. Eului nu îi place să-i fie schimbată imaginea despre lume, nici măcar să fie adusă în discuţie. Din teamă, îşi protejează paradigma asupra realităţii. Se poate simţi ameninţat de informaţii contradictorii şi poate deveni defensiv deoarece este pus într-o lumină „proastă”. De asemenea, îi displace să îşi asume responsabilitatea pentru opiniile sale deoarece, făcând aceasta, i s-ar putea imputa că aceste opinii sunt menţinute prin alegere.
Conflictul poate apărea datorită loialităţilor religioase sau de grup, respectiv datorită tradiţiilor etnice sau de familie. Cu toate acestea, loialitatea căutătorului spiritual cu adevărat angajat nu se poate manifesta decât faţă de Dumnezeu. De asemenea, îndoiala poate fi un semnal sănătos, care anunţă că individul în cauză se află într-un loc greşit din punct de vedere spiritual. Pe măsură ce naivitatea se disipează în maturitatea spirituală, discernământul poate emite un semnal de avertizare. Dacă apar îndoieli, este bine întotdeauna să vă opriţi. De asemenea, se poate întâmpla ca la un moment dat să depăşiţi grupul pe care-l frecventaţi sau învăţătura împărtăşită; atunci înseamnă că este timpul să mergeţi mai departe.
Îndoiala poate fi motivată de teama că poate surveni o pierdere a identităţii obişnuite de sine sau a credinţelor adoptate. Pentru a risipi orice urmă de îndoială, nu trebuie decât să identificăm motivaţiile, putând utiliza testarea kinesiologică drept mijloc de verificare. Graţie răspunsurilor sale simple (prin „da“ şi „nu“), testul kinesiologic este atât de rapid şi exact, încât fiabilitatea sa este limitată doar de modalitatea corectă de a pune întrebările şi de respectarea regulilor de bază. Chiar şi schimbarea unui singur cuvânt (pe motiv că ni s-ar putea părea irelevant), poate genera un răspuns total diferit. De aceea, este recomandat să puneţi o serie de întrebări pe care apoi să le verificaţi. În cazul apariţiei unei discrepanţe, fie ea şi aparentă, chestionarea viitoare va dezvălui sursa erorii. Afirmaţiile neatente pot conduce la răspunsuri înşelătoare.
De exemplu, nivelul conştiinţei lui Carl Jung fusese calibrat, de-a lungul anilor, aproximativ la valoarea 520. Un intervievator a afirmat: „Carl Jung calibrează peste nivelul 500“, dar răspunsul obţinut a fost „Nu“. În momentul în care întrebarea a fost reformulată în: „Carl Jung a calibrat peste nivelul 500“, răspunsul a fost „Da“. Răspunsul pentru „Jung calibrează peste nivelul 500“ a fost negativ, pur şi simplu, deoarece Carl Jung a decedat.
Pentru a verifica valoarea unui învăţător sau a unei căi spirituale, cel mai important lucru care trebuie aflat este dacă acestea calibrează peste nivelul 200. Pentru fiecare nivel există învăţători şi învăţături valide. O învăţătură care calibrează în marjele nivelului 300 susţine disponibilitatea şi utilizarea puterii personale cu entuziasm. Uneori, un grup entuziast şi angajat se poate dovedi mult mai de ajutor decât citirea unor texte avansate. Dacă există un decalaj prea mare între nivelul discipolului şi cel al învăţătorului, o cantitate mare de informaţie se poate pierde sau poate să nu fie asimilată.
Un înţelept iluminat se poate afla la un nivel foarte înalt al conştiinţei, şi totuşi poate să nu fie capabil să emită învăţături, aşa cum faptul de a fi un mare pianist nu presupune neapărat şi abilitatea de a fi un bun profesor de pian. Pe lângă virtuozitate, este nevoie şi de alte abilităţi pentru a fi capabil să oferi învăţături.
Un învăţător perfect ar trebui să aibă răbdarea de a explica adevărurile diverselor nivele prin contextualizarea lor într-o asemenea manieră, încât să devină auto-evidente. Această capacitate presupune că învăţătorului îi sunt familiare atât toate nivelele de conştiinţă, cât şi toate problemele ce apar în fiecare nivel. În plus, învăţătorul ajută la rezolvarea dualităţilor şi poziţionalităţilor inerente fiecărui nivel, precum şi a perechilor de contrarii ce rezultă de aici.
Cunoştinţele învăţătorului trebuie să provină numai din revelarea interioară a adevărului, ce însoţeşte iluminarea şi reprezintă semnul distinctiv al acesteia. Acest lucru are drept rezultat o certitudine inconfundabilă şi o autoritate înnăscută, pe care numai adevărul absolut o poate transmite. Adevăratul învăţător clarifică ceea ce este cunoscut prin intermediul Prezenţei (denumită în mod clasic, Purusha). Sursa înţelegerii învăţătorului nu provine din exterior. Prin urmare, citatele din învăţăturile maeştrilor faimoşi ai istoriei sunt utilizate doar în scopul clarificării şi familiarizării ascultătorului. Învăţătorul iluminat nu are nevoie de confirmări exterioare.
Învăţătorul ideal identifică nivelul adevărului ce este rostit. În actuala comunitate spirituală, acest nivel poate fi identificat în mod precis, prin intermediul calibrării kinesiologice a adevărului. Sursa înţelegerii învăţătorului este sacră, neavând astfel nevoie să fie apărată. Adevărul spiritual este complet prin el însuşi, deoarece se sprijină pe propriul merit. Este auto-evident şi nu necesită nici un fel de dovezi sau acord exterior. Subiectivitatea absolută a adevărului revelat exclude orice consideraţii sau incertitudini, ce izvorăsc numai din eu. În momentul în care eul se prăbuşeşte, orice neînţelegere încetează şi este înlocuită de linişte. Îndoiala este eul. Se poate afirma că eul este, în primul rând, o structură complexă a îndoielii, ce se menţine fabricând probleme, întrebări şi distrageri interminabile şi de nerezolvat. În momentul în care este confruntat cu certitudinea copleşitoare a Adevărului Absolut, aşa cum este reflectat din Sine, eul se prăbuşeşte şi moare literalmente. De fapt, aceasta este singura moarte posibilă şi numai sinele iluzoriu este vulnerabil în faţa ei.

Dr. David R. Hawkins – Sinele, Realitate si Subiectivitate